E dimineaţă, mă uit la ochii încă acoperiți de somn ai copilului de lângă mine şi zâmbesc. Sper că a avut un vis cu zâne şi cu pitici şi că se va trezi cu zâmbetul pe buze, spunând ca de obicei: „mammiiiiii”. Copilului meu îi plac zânele, animalele, natura și Lego.
Este uneori excesiv de sensibil şi este deosebit de atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui.
În ultimul timp, s-a discutat extrem de mult despre modul în care femeia este prezentată și tratată în societate și în mass-media. Femeia, într-adevăr, are un rol extrem de dificil de îndeplinit.
Ea trebuie să fie perfectă fizic, să renunţe la sentimente şi la exprimarea emoţiei, să fie într-o perfectă combinaţie de profunzime și superficialitate, în timp ce cu o mână dirijează o carieră, iar cu cealaltă învârte într-o oală
. Am încercat să spun de nenumărate ori că nu doar femeia are un rol de îndeplinit, că imaginea aceasta idilică a persoanei perfecte nu i se aplică doar femeii şi tot ceea ce primesc ca feedback este o aprobare automată. Oamenii dau ideea la o parte ca pe un fir de praf.
Uneori, mă uit la băiatul meu şi mă gândesc dacă am suficient timp să schimb lumea pentru el. Dacă am să reuşesc să îi dau aripi, să îi dau resurse pentru a se apăra, pentru a avea încredere în sine. De ce simt că trebuie să fac asta?
Pentru că, în lumea noastră, băiatul meu creşte pentru a-i fi ignorate sentimentele, pentru a fi considerat un monstru iresponsabil şi avid de putere, corupt aparent de rolul de supremaţie pe care i-l oferă ierarhia socială.
Copilul meu, care doarme alături de mine zâmbind, va ajunge la un moment dat să fie temut, pentru simplul fapt că este bărbat.
Bărbatul, în zilele noastre, are un rol la fel de dificil de îndeplinit. Rolul eroului. Acest rol este la fel de dificil de îndeplinit pe cât îi este de dificil unei femei să fie o amazoană gospodină.
În lumea de astăzi se caută „bărbatul perfect”, iar căutarea, mereu eşuată, mă aduce de multe ori în prezenţa femeilor care suferă real în relaţia cu partenerul lor, deoarece nu reuşesc să comunice, nu pot să beneficieze de empatie şi de sprijin emoţional. Nu, bărbatul perfect nu există, la fel cum nu există nici femeia perfectă, iar eu nu vreau să cresc un bărbat perfect.
În momentul în care copilul meu a venit pe această lume, a intrat deja într-o nişă. Nişă în care trebuie să iubească maşinile, fotbalul, aspectele tehnice. I se spune să nu fie sensibil „pentru că este băiat”, să nu plângă atunci când este trist.
I se spune că trebuie să „devină bărbat”. Copilul meu nu are voie să se plângă, să pârască, să cânte, să danseze. Cuvântul „bărbat” l-am auzit de foarte multe ori spus atunci când se vorbea despre băieţi.
Băieţii nu au voie să fie copii. Ei trebuie să se antreneze pentru a fi bărbaţi. Nu am auzit niciodată o mamă de fată spunând „fii femeie!”, dar am auzit de nenumărate ori spunându-i-se unui băiat: „nu plânge, fii bărbat!”.
Refuz să îmi cresc copilul pentru a fi bărbat. Refuz să îl cresc într-un mod spartan, pentru ca mai târziu să i se reproşeze că este aşa cum i-a cerut societatea să devină. Eu vreau să îl cresc OM. Vreau ca, atunci când va fi adult, şansele lui de a greşi să fie egale cu cele de a-și exprima sentimentele.
Vreau ca imaginea lui să nu fie una dură, invariabilă, fără emoţie. Îi doresc să poată fi sensibil, să poată fi iubit, să poată fi ascultat şi înţeles. Îmi doresc ca partenera lui de viaţă să nu fugă de el ca de un monstru, în momentul în care el greşeşte, doar pentru că este bărbat.
Îmi doresc ca modul în care se dezvoltă în această lume să nu fie dictat de culoarea hainelor, de numărul de roţi al jucăriilor sau de rezistenţa lui la factorii de stres. Îmi doresc să fie liber. Liber să existe aşa cum este el.
Copilul meu e un pui de om şi în mânuţele lui are în acest moment lumea întreagă. Uitaţi-vă bine la el. Simte, iubeşte, gândeşte, greşeşte, creşte şi învaţă. Copilul meu este un băiat, nu un pui de monstru. Nici adultul de lângă voi nu e un monstru, e doar un băiat care a crescut mare.