Dacă dezvoltarea României ar merge la fel ca mâna lui Zakk Wylde pe chitară, adică repede și bine, am fi la ani-lumină de America. Din păcate, noi funcționăm în ritmul unei lălăieli phoenixist-irisiste, adică al unei muzici de adormit la volan, de unde și deznodământul concertului Black Label Society de la Arenele Romane.
Să fi fost o mie și ceva de oameni. La BLS, la motherfucking Zakk Wylde, care a cântat, singur, cu trupa sau cu Ozzy, pentru stadioane pline… Te uiți pe YouTube la piese live de la cine știe ce concert din Austin, Budokan sau New York și mori de draci că n-ai fost și tu în public. Iar acum, când Zakk vine la București, nu dai 150 lei să-l vezi? 150 lei, bani pe care-i spargi în 20 de minute la mall pe cico, chipsuri și capsule pentru WC…
În fine, trupa Bad Karma a ajuns mai devreme la Arene, având timp suficient să bea două-trei beri (care, surprinzător, n-au mai fost ușor de confundat cu apa!) și să consulte setlist-ul BLS din cadrul turneului european. Dacă aveam la mine vreo 150.000 lei, să mor de cumpăram încă 1.000 de bilete și le împărțeam la oameni prin parcul de lângă scenă. Veniți, frații mei români, să vedeți un extraterestru!
Show-ul a început în forță, a continuat în forță și s-a terminat în forță, după mai bine de o oră și jumătate, în care băieții de la BLS au băgat heavy metal made in USA, de mă dureau mâinile doar ascultând și încercând să țin pasul pe chitara mea imaginară. Recunosc, nu știam decât două-trei piese. Tot ce vroiam era să-l ascult și să-l văd live pe Zakk, cu figura lui de biker/vânător de crocodili din mlaștinile din sudul Americii, creat printr-un ritual voodoo de vrăjitoare. Și, cum nu era aglomerație, l-am văzut bine de tot, de la 10 metri distanță. Ce-au cântat? Ei bine, am recunoscut „Suicide Messiah”, „Blessed Hellride” și cele două balade, „Angel of Mercy” și „In This River”, la care Zakk a cântat la… pian. Aici speram, sincer, la un solo de 10 minute pe un Dean Dixie Rebel, dar asta e, nu le poți avea pe toate. Băieții au desfășurat două bannere cu Dimebag Darrel (căruia îi este dedicată piesa, în caz că nu știai) peste amplificatoare, lumea a aprins brichete și gândurile mi-au zburat la Witcher 3… pardon, la bețiile cu Draven, la care ascultam, în zori de zi, spre oroarea vecinilor, Pantera și BLS.
Momentul nostalgic a trecut repede și Wylde & Co au revenit la heavy metal. Ivanna n-a mai rezistat și s-a pierdut în mulțime, ca să dea din cap, Draven a decis că trebuie să avem mai multe amintiri foto & video de la eveniment, iar eu am rămas pur și simplu înghețat de forța emanată de BLS. Forță. Ăsta-i cuvântul-cheie. Nu era cine știe ce show vizual, dar chiar nu conta. Exceptând microfonul lui Zakk, decorat cu capete de mort și o cruce grunge, și luminile, care formau celebrul model „bullseye“ de pe chitările lui, singurele lucruri „shiny“ de pe scenă erau lămpile amp-urilor Marshall. Dar muzica…. wow! Aveam sincer impresia că pe scenă se află un musclecar Dodge Charger, cu motor Hemi de 7 litri, care vine spre mine cu 250 km/oră. Dacă ar fi să pun muzica BLS peste un film, ar fi cu siguranță noul Mad Max. Și nu doar Zakk m-a impresionat. Al doilea chitarist, Dario Lorina, a ținut pasul cu maestrul, chiar și când cei doi s-au „duelat“, iar solo-ul lui de pe In this river, deși scurt, a arătat clar de ce e pe scenă alături de Zakk. Tobarul, Jeff Fabb, singurul tatuat și cu părul scurt (fun fact!), a bătut de-a slăbit 10 kile, iar basistul, John DeServio… iarăși wow! Ca să înțelegi, unul de lângă mine comenta împreună cu gagică-sa că-i tare ciudat că Black Label Society n-are basist. Trecând peste faptul că omul n-auzea basul cât casa (o fi fost câine, naiba știe), confuzia lui e ușor de explicat – DeServio a folosit și-un bas cu șase corzi (roșii, uite încă un fun fact!) și a ajuns foarte des de la primul la ultimul fret, în 10 secunde și 100 de note.
Un alt moment tare de tot și greu de descris aici a fost prezentarea trupei de către Zakk. Pun pariu pe ce vrei că doar 2% din public a înțeles tot ce-a zis omul. Nu de alta, dar accentul greu de californian răgușit și argoul de „trailerpark“ nu-s pentru neinițiați. Pentru ei, Wylde a avut altceva în repertoriu, mai ușor de înțeles – ridicatul chitării deasupra capului, ca pe Sfântul Graal în fața congregației, și – iar asta a fost chiar de-acolo – bătutul cu pumnii în piept, gen King Kong pe vârful unui zgârie nori. După cum ziceam… forță. În concluzie, dacă te dai rocker și n-ai fost acolo, dă click aici. Asta meriți să asculți de-acum și până oi muri de ciudă că a venit Zakk Wylde în România și ți-a fost lene să ieși din casă.
Până una alta, Draven a rămas cu ideea fixă în cap de a-și scoate de la naftalină (pardon… din sicriul în care doarme cu un vampir) Dean-ul Dixie Rebel, iar eu cred că mă apuc de flotări. Sau de fiare. Sau, mai bine, ma întorc la WoW…