Ești genul de om pentru care muzica începe și se termină cu ce e la radio și în cluburi? Numele „Cannibal Corpse” îți sună ori a fil de groază din anii ‘80, ori a nimic? Ești de părere că „rock-ul e pentru demenți, frate”? Mai mult, dacă-ți spun acum că e o mare diferență între rock și metal și că aceste două genuri au sute de subcategorii, o să fii surprins?
Perfect! Atunci articolul ăsta e pentru tine!
Orice ființă umană are moduri de a-și exterioriza sentimentele negative. Știi tu, ura aia care se adună în tine când îți găsești locul de parcare ocupat, când ți se suflă promovarea din fața nasului de cineva cu pile sau când te pică vaca dracului la examen pentru că semeni cu fostul ei bărbat care o înșela. Pentru unii, există drogurile tari, pentru alții – datul la sac, iar pentru o specie ceva mai ciudată – autoflagelarea într-un beci întunecos sau omorâtul de prostituate. Dacă, totuși, n-ai chef să-ți cheltui banii aiurea sau să ajungi la pârnaie în floarea vârstei, ei bine…pentru asta s-a inventat death metal-ul!
Dacă nu mă crezi, într-o zi în care ești mega întors pe dos, du-te acasă și bagă la maxim piesa asta. Imaginează-ți toată furia aia îndreptându-se spre toți oamenii care ți-au belit existența, în timp ce lovești aerul cu pumnii și cu picioarele (apropo, să știi că tocmai ce experimentezi o tentativă de moshpit. Google it.). Urlă cât te țin plămânii, chiar dacă nu înțelegi versurile (hint: sunt foarte, foarte violente). Nu-i așa că-i mai bine? Oooo, daaaa… Muuult, muuult mai bine…
Și pentru că doar ce ai aflat de chestia asta și evident că n-ai fost la concert la Cannibal, o să-ți zic eu cum a fost, ca să știi ce-ai pierdut și să ai grijă să nu-i ratezi data viitoare.
Voi începe prin a-mi cere scuze că am întarziat, ca un porc ce sunt, și am prins doar finalul prestației L.O.S.T. Atât lor, cât și celor de la Epileptic Outbreak (care am înțeles că, deși sunt la început de drum, au fost foarte, foarte tari) le cer mii de iertăciuni și le promit că ne vom întâlni la următorul lor concert, când sper să nu mai fiu prinsă în trenuri care întarzie (cu toată dragostea, CFR!).
Așadar, am ajuns la Arene fix cu câteva minute înainte de aplauzele de sfârșit pentru L.O.S.T., iar până să ajung la primul jeton/prima bere, băieții deja își luau rămas bun. Primul lucru pe care l-am observat a fost existența unui spațiu gol destul de măricel, ceea ce m-a întristat grav. Nu de alta, dar ADOR să mă arunc în mulțime la concertele de genul. Ah well, prietena mea cu fobie de grămezi de oameni care se strâng în jurul ei s-a simțit tare, tare bine 😛
Primul val de aplauze merge către punctualitatea celor de la Cannibal Corpse, care au apărut pe scenă la 21:30 fix, așa cum scria în program. N-ai idee cât urăsc să aștept cu orele după artiștii care se cred semizei, așa că am fost tare impresionată. Pe lângă asta, au intrat direct în pâine, cu „Scourge of Iron”, piesă cu cererea căreia am fost asasinată de fiecare dată când am organizat seri de metal extrem.
Deși mă așteptam la ceva mai multă acțiune pe scenă (da, știu că au trecut vremurile teribiliste în care se lăsa cu vomă și urină, dar totuși…), e de apreciat faptul că întreg show-ul a decurs cu multă energie din partea artiștilor, care s-a transmis ușor-ușor și în public. Cu toate astea, am văzut doar un moshpit plăpând, undeva în dreapta scenei, și doar câteva tentative de crowdsurfing. You guys, ce naiba s-a întâmplat? Măcel? Nu măcel? Biiineee… 🙁
Din nou, jos pălăria pentru cât de comunicativ și antrenant a fost Fisher (apropo, ăsta e vocalul, începătorule). Faza cu „Now we’ll play a love song. It’s about the times when you get blood out of your cock” m-a omorât, pur și simplu. Și, ca să știi, vorbim despre un tip a cărui pleată îl face să arate ca vărul It și de la care nu te-ai aștepta să fie tocmai amuzant, având în vedere că își petrece majoritatea timpului growlăind despre oameni eviscerați. Surpriză!
Apropo de asta. Dacă n-ai văzut în viața asta cupluri sărutându-se și îmbrățișându-se tandru pe melodii cu nume ca „Stripped, Raped and Strangled”, „Addicted to Vaginal Skin” sau „A Skull Full of Maggots”…ce să zic… N-ai trăit!
Concertul Cannibal Corpse m-a lăsat cu un sentiment tare mișto, mai ales că, puștoaică fiind, le colecțional CD-urile în original și le ascundeam în spatele calculatorului, ca să nu mă prindă maică-mea cu chestii pe care sunt desenate foarte explicit mațe însângerate și fetuși mutilați. Mă bucur tare mult că le-am bifat show-ul pe lista cu lucruri „de făcut până mor” și țin să le mulțumesc celor de la Phoenix Entertainment pentru invitație!
Iar acum, că tot te-am introdus în tainele muzicii mele preferate, n-ai vrea să vii măcar luni, la Black Label Society? Promit că o să-ți placă 😉