Nu că n-am fi proști în continuare, dar parcă nivelul e cumva suportabil față de ce era în 1989. Zice Dorin aici că după 25 de ani începem, în sfîrșit, să uităm. Eu zic că nici măcar n-avem ce uita, pentru că nu mai sîntem noi ăia. Te uiți la imaginile ălea trase în decembrie ’89 și le simți atît de străine, de ajungi să-ți zici că n-aveam cum să fi fost atît de proști. Chiar să fi fost posibil așa ceva? Nu, a venit o entitate extraterestră rusească și a pus stăpînire pe mințile noastre ca să facem chestiile alea pe care le-am făcut după 21 decembrie.
Apoi mai sînt filmele despre oamenii care au murit degeaba, devenind eroii unei cauze incerte.
Că erau niște oameni care trebuiau apărați de alți oameni, care trăgeau de undeva de sus dar nu se știe exact de unde. Și cea mai bună soluție a fost să se înarmeze civilii, deveniți mai apoi niște ținte lejere pentru alți purtători de armă care aveau rahat umed în chiloți. După care am avut „eroi martiri”. Și mulți alții care au niște buletine de revoluționari.
Dacă îi iei iar la întrebări pe toți oamenii care au participat, într-un fel sau altul, la evenimentele din Brașov îți iese un ghiveci ininteligibil și indigest. Simți cumva în spatele cuvintelor lor rușinea că au fost folosiți pentru ca Iliescu și ai lui să acapareze rapid puterea. Eu chiar am cunoscuți care încă mai afirmă și acum că ei au prins „teroriști” prin diferite puncte din Brașov, despre care nu știu ce s-a întîmplat mai departe. Explicația: „au fost luați de altcineva” gen.
Dar da, începem să uităm cît de proști am fost atunci. Începem să reinterpretăm și să privim evenimentele alea cu un ochi mai antrenat. Și e chiar păcat, că n-ar trebui să uităm atît de repede cum ne-am împușcat între noi. Militarii pe civili, civilii pe militari, militarii sau civilii între ei. Un carcalete de trasoare luminoase.
În timpul ăsta, Iliescu și ăia* care au înarmat civilii mor de bătrînețe în paturile lor. Da, atît de proști continuăm să fim. Luna decembrie ne amintește de fiecare dată treaba asta.
Craciun Fericit prieteni !!!
Nici bine nu s-a pus zapada pe pamant, ca s-a si topit. Ma gandeam cat de minunat ar fi fost daca de Craciun aveam zapada, sa iesim la sanius, sa simtim ca Mos Craciun presara peste noi si putina ” pulbere” a fericirii tocmai din Laponia. A trecut Ajunul, dar nu asa cum ma asteptam, sau asa cum eram obisnuita cand inca mai locuiam cu parintii. Anul acesta am gatit impreuna cu prietena mea si chiar cred ca munca noastra a dat rezultate pozitive. Am gatit sarmale, dar intr-un mod in care numai noi puteam face asta. Ne-am amuzat copios dupa fiecare incercare de a infasura frunza de varza. A fost un moment deosebit de placut si ma gandesc ca aceste amintiri sunt de neuitat. Le vom depana la adanci batraneti si vom savura cu placere fiecare moment retraindu-l prin poveste. Am asteptat colindatori si apoi ne-am luat ” vocile” si-am plecat si noi la munca. Am poposit in putine locuri pentru ca am obosit dupa asa o zi incarcata. Ma-ntreb adesea cum reuseste Mosul nostru drag sa ajunga in casa fiecarui om si sa imparta darurile fara ca macar o data sa greseasca? E minunat Mosule ca incerci si reusesti sa ne aduci o bucurie in sufletele si pe chipurile noastre..
Voua, buni prieteni, va doresc un Craciun cu fulgi de fericire presarati peste inima si sper ca toate visele pe care le aveti sa se indeplineasca in Noul An. Sa ramenti cu sufletul curat si bunatatea sa va ramana emblema a sufletului.