Mai ții minte că ziceam de artiștii noștri dârji ca petele alea de grăsime de pe aragaz, pe care nu le scoate nicio formulă îmbunătățită cu aloe, care nu atacă pielea? Ei bine, fix când începusem să dorm liniștită, gândindu-mă că că poate, doar poate, simțul penibilului o mai fi atacat niște suflete vârstnice, dar cu continua dorință de afirmare, a apărut mizeria asta:
Avem aici un domn trecut de a patra tinerețe – dacă aș fi rea, noroc că nu sunt!, aș zice că-l concurează pe stimabilul Beligan la numărul de secole – care e grizonat de când îl știu. Să se noteze că-l știu de prin ‘96, de când cu albumul ăla cu 69% ceva. (Fun fact: ultima dată, am dat de caseta respectivă prin 2010, când am descoperit pe ea și piesa „Stai în poala mea” – bwahahahaha! Doamne, ce copil naiv eram!) Anyway, știu că ție nu ți se pare mare brânză, dar ochiului meu expert îi seamănă a un nou caz curios stil Benjamin Button.
Nu înțeleg mai multe lucruri la melodia asta și da, declar teren deschis pentru dezbateri: în primul rând, de ce mama naibii, după o viață întreagă de lălăit lângă o ceată de dârlăi grizonați, macho-man wannabes, te-ai apuca de o carieră solo? Te-a pocnit cheful de afirmare pe cont propriu? Uhm, îmi pare rău că trebuie să fiu eu aia care-ți sparge balonașul de săpun, dar EȘTI DE-O SEAMĂ CU CALEA FERATĂ, OMULE!
În plus, rahatul ăsta sună exact, dar EXACT la fel ca celelalte rahaturi pe care le-ai scospe durata întregii tale existențe! Dacă nu scria acolo „Dan Bittman” în loc de „Holograf”, să mor dacă mi-aș fi dat seama că ăilalți nu-s prin zonă! Dafuq?
Cea mai tare fază mi se pare, de departe, faptul că piesa asta a intrat pe radio, în heavy rotation! Băi, eu pot să înțeleg respectul pentru o carieră de-o viață, ba chiar și pilele și relațiile, dar totuși! De fiecare dată când îl aud pe Bittman între un DJ Snake și un Alex Velea, mă umflă un râs incontrolabil. Chiar, oare Velea o să mai fie pe radio peste 20 de ani?
Și videoclipul. Aplauze speciale pentru îngerașul ăla care arată de parcă o versiune tânără de-a lui Cheloo și-a pus o căciulă de cârnați. Neprețuit, de-a dreptul neprețuit!
În rest, e doar despre Bittman care taifunește împreună cu o domnișoară care i-ar putea fi lejer nepoată, într-un loc în care foarte multe perne și-au găsit obștescul sfârșit – după un google scurt, aflu că a fost filmat în incinta Teatrului Național din Caracal. Of, presupun că așa e când trebuie să împarți drepturile de autor, nu-ți mai rămân și bani de TNB… Sau stai așa! Oare de asta s-o fi apucat de carieră solo?
Am un vis. Visez o lume în care artiștii nu-și mai târăsc flatulențele pe scenă până la adânci bătrâneți. În care ies și ei la pensie, ca tot restul lumii. În care își văd dracului de pisicile și bibelourile lor și nu-și mai dau aere de tinerei care fac lucruri „hip”. Dar, pe lângă asta, mai visez ceva: momentul în care lumea o să-și dea seama, în sfârșit, că Dan Bittman nu mai cântă rock de prin ‘92.
LONDOPHONE-UL SUNĂ OCUPAT
Londophone ar fi putut să devină barul meu preferat. Arată cozy și un pic întortocheat, are încăperile foarte scunde și micuțe, ceea ce eu ador (!) la o cârciumă și, cel mai important, e plin de decorațiuni, stickere, giugele care te fac să te simți ca într-un loc cu ceva tradiție. În plus, e foarte aproape de Cișmigiu, ceea ce-l face și extrem de accesibil.
Zic „ar fi putut” pentru că…ei bine, după cum ne-am obișnuit deja, în viață nu-i nimic perfect. După ce am trecut de firma asta drăguță, am depășit două canapele cu steagul Marii Britanii, am mai mers doi pași și am intrat la demisol, pe o ușă neagră și mică. Până aici, toate bune.
Recunosc cu mâna pe inimă, sunt o fițoasă. Poți să zici ce vrei, dar eu chiar nu suport mesele nedebarasate! Mai ales când sunt singurele libere și trebuie să-mi fac loc printre resturi de bere și țigări stinse în cești de cafea ca să-mi pun chestiile pe masă. Și MAI ALES când constat că mi-am trântit chestiile în scrumul altuia, care n-a fost curățat, sau când trebuie să-mi șterg singură masa de orice-lichid-a-picat-din-niște-recipiente.
Aaaanyway… M-am așezat la o astfel de masă și m-am apucat să studiez meniul (chiar dacă-s o prințesă, nu-s genul care să se ridice și să plece dacă e masa murdară). Berile sunt între 6 și 10 lei, shoturile – majoritatea 10 lei, restul – chiar mai ieftine, iar răcoritoarele – de la 6 la 12 lei. Longdrink-urile și cocktailurile nu depășesc 18 lei.
Mi-a plăcut foarte mult că au o secțiune specială de „bere de combinat”. Astfel, poți să amesteci berea cu vodcă, Unicum (digestiv) sau Kahlua (lichior de cafea) la nu mai mult de 13 lei. Sounds fair to me 🙂
Prima dată am ales un Vodcă+Bere=Love (13 lei), de la secțiunea de longdrinkuri, care ar fi trebuit să conțină vodcă, bere, gheață, lămâie și grenadine. Deși combinația asta ar fi avut ce să caute mai degrabă la capitolul „Cocktailuri”, am ținut musai s-o încerc! Ei bine, gheață n-a avut. Nici lămâie. Grenadine, dac-a fost, sigur s-a dizolvat atât de rapid, că n-am apucat nici să-l văd, nici să-l gust. Mai exact, am băut o bere cu un shot de vodcă. N-a fost rău, dar tare mi-aș fi dorit să beau ce mi-am dorit!
Am purces din nou spre bar (doar așa se face servirea) o jumătate de oră mai târziu, și am cerut un Seeing Red (10lei). Am profitat de ocazie ca să-mi mai arunc privirea în stânga și-n dreapta, și uite ce am văzut:
Cool, huh? Întorcându-ne la cocktailul meu, a fost un pic cam Seeing Pink în loc de Red, dar foarte bun și răcoritor. Și cred că de data asta s-au nimerit și toate ingredientele 😉
Mi-ar fi plăcut, pe bune, să mai rămân, pentru că locul ăsta are un farmec aparte, dincolo de micile lui defecte (chiar dacă masa nu a fost debarasată nici până în momentul plecării, jur că la un momentdat nici nu-mi mai păsa, semn că Seeing Red chiar te face să vezi lumea altfel :P). În orice caz, am promis că mă întorc neapărat să încerc chestiile din secțiunea „Hot&Drunk”, fără de care chiar nu poate să treacă iarna! Cheers, mate!